Istoria începe în trenul Sevastopol – Chișinău. Rablagit, de parcă măcinat de toate memoriile unui imperiu apus, acesta alunecă pe șine agale, clătinându-se de parcă e o barcă care a apucat-o greșit pe uscat și înaintează din pură inerție. Rimtu-i era accentuat de câteva băbuțe care îngânau “Ой там на горi”.
Printre toate mutrele înăcrite, privirea mi se aținti asupra Taniei. Avea părul blond cu creți și era pistruiată. Ah ce-mi plac pistruiatele. Le asociez cu căpșunile, fie dulci sau acre, nu-ți poți rupe buzele de la ele. Îmi zise-și “Pun pariu că dacă o sărut are aromă de căpșuni”. De parcă rămăsesem numai noi doi în compartiment, urmăream fiecare strop de transpirație care-i pornea de pe tâmplă și se prelingea pe gâtu-i fraged, de-mi era o poftă să o mușc aidoma unui vampir însetat și să-i sorb perfecțunea care-i curgea prin sânge.
Visul îmi fusese întrerupt brusc de un glas gros masculin care până acum se ascundea după un ziar: “Tania!”, îngână aspru bărbatul pe sub musteți. O certase pentru că aparent îmi schițase un zâmbet de flirt, ceea ce nu-i plăcuse bărbatului. “O fi taică-su, mă gândi eu”. Conta însă cel mai puțin în momentul când mâinile mele neastâmpărate îi cercetau fiecare centimetru al pielei fără cusur, iar cu fiecare bătaia inima se zvâcnea tot mai tare afară, să fie cât mai aproape de ea.
Tuc-tuc-tuc, astăzi mă amuză așa sincronizări ale mișcărilor, atunci aș fi preferat să se oprească timpul și să rămânem așa, cu nici un actor pe scenă, cortina deschisă și senzația de bine. Extazul a durat atât cât m-a mai ținut de mână după. Ușile se deschiseră brusc, vestibulul se umplese cu oameni, iar odată cu ei s-a evaporat și parfumul subtil al Taniei. N-am uitat nici până astăzi zâmbetu-i copilăros, iar câteodată în noapte mă gândesc cum ar suna vocea ei.
Secundele unui barbat 