Primăvară obraznică

Primele clipe de primăvară sunt superbe. Acel început care îți joacă prin vene și îți gâdilă răbdarea cu adrenalină, iar în minte ți se strecoară gânduri tot mai năstrușnice. În una dintre acele zile am hotărât să iau o pauză în parc, unde eram sigur că-mi voi savura în liniște cafeaua, departe de zgomotul oficiului.

Pe scaunul de vis-a-vis era un cuplu tânăr. El, un adolescent din ăla modern, îmbrăcat cu brand-ul la zi, absent în priviri. De ce spun asta, pentru că atunci când privesc pozele bunelului şi chiar cele din generaţia tatălui meu, văd în ochii lor un ţel, spre deosbire de astăzi. Astăzi în ochii bărbaţilor nu mai simţi acea determinare de oţel, ci doar inşi care sunt purtaţi de viaţă încotro bate valul. Şi păcat, pentru că ăştia au făcut din femei muritoare de rând.

Iniţial când ni s-au intersectat privirile nu i-am dat importanţă şi am continuat să savurez ce-mi mai rămase din cafea. Dar a urmat cea de-a doua şi a treia, zic dacă o privesc continuu, o să cedeze. Nu a fost să fie, impertinenta! O brunetă cu părul semi-prins lăsat pe umărul drept, care contrasta perfect cu bluziţa ei de un bleu pal, lăsată larg peste perechea de jeanşi cu zdrenţe, aşa cum le place lor, la rându-i combinându-se cu o pereche de balerini roşii cu buline albe.

Mi-am ridicat sprâncenele în semn de nedumerire, la care ea şi-a strâns buzele ca o copiliţă rugându-mă să nu încetez jocul nostru. Când s-a convins că i-am acceptat provocarea a bătut discret din palme ca să-şi manifeste bucuria. Atunci am întors cafeaua cu partea unde era însemnat numele meu, iar ea după o mică ezitare scoase rujul şi îşi scrise pe palma stângă ceva ce desluşisem a fi Gaby.

Mi-am zis să animez un pic jocul nostru. Fără să-mi rup privirea de la ea, cu mișcări lente mi-am scos sacoul. Acum eram eu cel care atacă. Ea însă știa ce vrea, iar odată cu sacoul meu o dezbrăcasem de inhibiții. Își înlăturase firele de păr de pe față cu o mișcare a mâinii drepte, care coborâse pe gât și apoi se oprise pe piept. Revenise cu privirea, demonstrativ își duse degetul arătător la colțul zâmbetului și îl apucase senzual cu buzele-i cărnoase. Ca imediat după ce-l umezise, să-și mângâie încet sub bluză sânul stâng.

Huh, se face cald. Îmi lărgesc cravata spre deliciul ei care își face loc pe față sub forma unui zâmbet perfid. Își împreunase degetele și privindu-mă în ochi le linse și după o pauză de parcă savurase momentul și continuă să-și desfete sânul stâng. O făcea mult mai aprins mișcându-și bazinul în încercarea de a-și provoca și mai multă plăcere. Mi-am mușcat buza de jos doar ca să mă stăpânesc, căci de altfel i-aș fi rupt bluzița și aș fi iubit-o așa cum n-ar fi avut să uite.

N-a uitat, căci lunile ce-au urmat le-am petrecut pe furiș în extazuri. Mi-a lăsat pe bancă un bilețel cu numărul său de telefon înainte să plece, iar eu am descoperit-o așa cum nu a putut el și i-am satisfăcut dorințele ascunse așa ca fiecare apel de la mine să o lase în călduri. Câteodată ne distram și reveneam pe aceleași bănci din parc ca să re-edităm acel început de primăvară.

Femeia

Femeia este ultima creaţie a lui Dumnezeu întrucât nu poţi crea ceva mai desăvârşit decât perfecţiunea.

Atât de simplă, dar care se poate reinventa într-un număr infinit de ori.

Atât de fragilă, dar care poate îndura mai mult decât o generaţie de bărbaţi.

Atât de neglijată câteodată, dar pentru ea şi cu ea în gând se face totul.

Atât de frumoasă încât tânjim după chipu-i mai mult decât după lumina soarelui sau cea a lunii.

Atât de mult ne lipseşte când nu ne este alături, iar fără ea casa nu e casă.

8 martie nu e sărbătoarea voastră, dragi femei. E o zi în care noi, bărbaţii, realizăm încă o dată cât de norocoşi suntem că vă avem! Fiţi fericite iubitele noastre!

She moves like a breeze, I can’t get her out of my dreams

25 septembrie
După-amiaza ne-a prins ca de obicei la o terasă de lângă vechiul parc, ascunsă de ochii lumii, aproape însă de toamna care s-a prelins pe copaci, în culori la fel de aprinse ca și relația noastră. Când am cunoscut-o era un boboc de floare care acum se deschidea în toată splendoarea ei, atrăgând din ce în ce mai multe priviri din părți, căci pe lângă zâmbetul ei modest și misterios fața îi radia de vise dulci. Îmi povestește că vom avea o fiică, împreună mă vor farda – astfel voi fi și eu “o prințesă”, iar de la acest gând râdem în hohote. Suntem fericiți, mâine însă ne vom despărți, dar nimeni dintre noi încă nu știe.

(patru luni mai devreme)
Întuneric. Sala are un miros specific, irepetabil de plăcut, o nuanță de lemn și stofă amestecată cu entuziasmul celor prezenți. Împrejur liniște de-mi aud bătăile inimii, iar toți ochii sunt ațintiți spre scenă. Sute de priviri îi urmăresc cu atenție fiecare mișcare a gingășiei cu care a înzestrat-o natura, cei prezenți uitând de ei însăși pentru acel moment, căci ea era răspunsul, adevărul se ascundea în perfecțiunea corpului său și a ușurinței cu care despică aerul, de ai impresia că pământul nu o ține, iar toată lumea își ține răsuflarea de frică că ea ușoară ca o pană să nu se piardă din mâinile lor.

Ea însă nu le împărtășea emoțiile. O făcea de mult timp, acum însă nu mai era entuziasm ci locul perfect unde se retrăgea în sinea ei pentru a medita, își imagina că între ea și public este un perete de sticlă, iar ea se află în sala de repetiții, în voia ei, lăsând mișcările să curgă prin corp. Pe când eu… în acel moment încetează să te mai preocupe restul, de parcă stai afară și tragi cu ochiul pe fereastră, naiv crezând că dansează doar pentru tine, căci dacă nu erai tu acolo, dansul ei nu ar fi avut rost.

Întotodeauna am fost fermecat de balerine, iar cine crede că se pricep doar la balet greșește. Universul a creat-o pentru a descoperi frumosul prin ea, fiecare gest al ei te încânta, gândurile erau de cea mai pură intenție și pe măsură năstrușnice, întotdeauna gata să încerce ceva nou, să absoarbă cât mai mult din manifestările geniale ale lumii în care trăim, dar pe care atât de puțin o cunoaștem și a cărui frumos atât de bine se exprima prin ea. Ar fi cântat la pian, ar fi făcut vioară, ar fi studiat istoria sau ar fi devenit profesoară de clase primare, însă dincolo de talentul pe care îl dezvolți ani de zile în sala de repetiții sau bibliotecă, Sophie s-a născut cu o soartă în care-i era scris să devină balerină.

La un moment dat o voce modestă îmi fugări toate gândurile “- Toată seara ai de gând să stai acolo?”. Într-adevăr, nici nu pășisem peste pragul ușii, că mă zgâiam la ea, care își pieptăna părul și încerca să-i redea forma dinainte de prestație.

“- Nu puteam să-mi rup privirea de la tine” am zâmbit eu elegant.
“- Și merge?”
“- Ce să meargă?” am nedumerit eu.
“- Frazele astea de agățat” a răspuns ironic fără să se uite la mine.
“- Nu, dar sunt gata să o repet de fiecare dată când o să-ți văd chipul”
“- Minți și nici nu roșești!” s-a jenat și a ieșit pe ușă, ca undeva după douăzeci de secunde să revină și să continue “- Păi tu vii sau ce faci?”.

După fiecare concert obișnuia să meargă într-o cafenea unde clătitile îi aduceau aminte de mama. Îi plăceau cele cu gem de fructe de pădure, iar câteodată lua una cu ciocolată. Mânca lent, deseori abătută de gânduri îndepărtate, ca atunci când să revină schița un zâmbet și îmi întindea să gust din clătita ei. Atunci m-a analizat preț de câteva ore, îngâna afirmativ la tot ce-i povesteam, timp în care studia fiecare trăsătură a feței mele, de parcă trăsăturile i-ar fi vorbit mai multe decât istoriile mele. Bărbați, dacă femeia vă duce într-un astfel de local de suflet să știți că îi inspirați sentiment de siguranță și încercați să nu irosiți încrederea pe care v-o acordă.

Afară se întunecase deja, era răcoare, iar pe ea n-o deranja nicidecum cât de haios arăta în sacoul meu. Îi răsuflecase mânicile fără nici o reținere și îmi cuprinse galant brațul, așa cum se cuvine unei domnișoare în compania unui domn. Știa foarte bine cum să se poarte cu bărbatul său, iar pentru mine contau gesturile simple, dar dulci. Iubeam să o privesc cum se fâțâia prin casă, deseori dansând doar pentru a mă agita prefăcându-se că nu asta i-ar fi fost intenția. Îi plăcea să fugă de mine, ca într-un final să se lase prinsă.

Sophie avea o cămeruță mică, dar care era toată îmbibată cu ea. Pardoseala executată din lemn îi reda un confort aparte, ca și semi-întunericul care se lăsa odată cu serile. Patul, la fel, mic, însă când ne adăpostea părea imens. Într-o seară se apropiase de mine, întins pe pat, rezemat de perete, citeam, încercam să-mi ocup timpul în care ea comunica cu o veche amică, stabilită cu traiul în străinătate. Îmi luă cartea din mână și o ascunse la spate. Avea o privire căreia nu-i puteam rezista, așa că secunda imediat următoare mă găsi pe marginea patului, moment în care i-am sărutat abdomenul. Chicotind, și l-a acoperit cu mâinile și a dat să fugă, dar pentru că îi cuprinsesem genunchii se dezechilibră și căzuse în brațele mele.

Nu se lăsă nici de această dată, iar atunci când îi prindeam brațele se ruga de mine pe un ton serios “- Haaai, dă-mi drumul!”, ca să o reia de la început. La un moment dat se potolea, îmbujorată îmi șoptea vorbe dulci prin priviri și buzele noastre se dăruiau într-un sărut de mișcări tandre, mâinile slăbeau și nu mai făceai deosebire, unde începe îmbrățișarea mea și unde aceasta se dizolvă pe corpul ei. Era fierbinte toată, iar săruturile mele o făceau să nu-și găsească locul și să își schimbe într-una poziția, nerăbdătoare de ce era să urmeze.

Flexibilă, în doar o mișcare și-a strecurat picioarele după spatele meu, iar eu am pătruns-o adânc, spre deliciul libido-ului ei impetuos care o făcuse să tremure. Aș minți dacă aș spune că anii de dans nu-și pun amprenta. Nu-i reziști mult mișcărilor tandre, în același timp intense, prin care pune stăpânire pe act, din care își ia plăcerile cele mai copleșitoare sie, dar pentru care ți se dăruie în egală măsură. O puteai citi pe fața ei, avea un zâmbet amestecat cu satisfacție, care era ca un afrodiziac și îți șoptea gânduri obraznice.

Când i se făcea frig se lipea de mine și ne ascundea sub plapumă. Îi plăcea să se joace pe fața mea și adormea. Pe când eu nu puteam să-mi rup ochii de la chipul ei, nici nu oboseam să o privesc până dimineața și să-i savurez toate momentele în care vorbea ambiguu prin somn. Se întâmpla la jumătate de noapte să deschidă ochii și somnoroasă cum era să mă întrebe de ce nu dorm, fără să aștepte un răspuns, ghemuindu-se mai bine lângă mine.

Cred că nici până în ziua de azi nu a înțeles de ce atât de mult iubeam s-o privesc, dar nici eu nu mai merg la spectacole de balet, iar câteodată îmi este dor de anii cărora nu am ajuns să le dăm viață. Care este cel mai mare cadou pe care ți-l lasă o despărțire? Un număr infinit de revederi recreate de tine și un singur dor.

Roxi & Giuli

Dacă aş putea trăi încă o dată, aş păstra serile de sâmbătă petrecute în solitudinea proprie, mirosind praful de pe colecţia de vinil şi rotind paharul de vin în mână, căutând de parcă nuanţa de roşu cea mai potrivită sunetelor de pian amestecate cu trompetă sau saxofon. Semi-întunericul îţi dă senzaţia că lumea se termină odată cu pereţii camerei, însă dincolo de ei îţi poţi crea una şi mai mare, deosebită şi imposibilă pe alocuri, aşa cum ţi-ai fi dorit să fie. Fiecare notă este pur suspans, dezvăluindu-ţi un secret, o poveste, iar vinul îşi face treaba, flirtează cu gândurile tale şi te face să-ţi dai seama de lucruri la care nu ai fi atras atenţia de-a lungul săptămânii.

Subit, liniştea-mi fusese întreruptă de valurile din paharul de vin. Atunci mi-am dat seama că ceva interfera cu tot întregul meu, de la etajul de deasupra se scurgeau vibraţiile unei piese date la maxim. Îmi luasem sticla cu vin şi ieşisem pe hol, care îmi aducea aminte mai mult a hotel, cu mochetă drăguţă pe jos şi uşe identice la toate apartamentele. M-am aşezat jos cu spatele la perete şi am început să ghicesc ce secrete ascunde fiecare uşă, şi uite aşa curiozitatea m-a dus la uşa vecinilor mei incomozi. Am luat o înghiţitură şi am bătut la 1257.

Rezemat cu mâna stângă de cadrul uşii încercam să desluşesc ce cântă înuntru. Când am coborât privirea am dat de doi ochi albaştri. Priveau curioşi dincolo de părul drept şi lung care cădea în jos de parcă era o cascadă. Îmbrăcată într-un tricou alb înnodat în faţă, care îi scotea în evidenţă pielea bronzată şi abdomenul fără cusur. O prinţesă fără diademă, dar a cărei individualitate a decis să şi-o imprime printr-un piercing în buric. „- Cu ce te pot ajuta?” şi înainte ca să apuc să răspund exclamase „- Ai adus vin!”.

Îmi apucase sticla şi lasând uşa deschisă intrase în cameră. Purta o pereche de şorţi din jeans suficient cât să-i acopere fundul, iar când păşea o făcea legănându-se în vârful degetelor. „- Fă-te comod, revin imediat”, iar eu luasem loc pe o canapea amplasată pe mijlocul camerei, surprinzător de plăcută la atingere şi spaţioasă de te cufundai în ea. Încercam să-mi revin din ameţeala provocată de rapiditatea cu care au evoluat lucrurile. Muzica nu mă mai deranja, deja mă gândeam de unde să reiau conversaţia, moment în care mi-am dat seama că nu eram doar noi în apartament.

„- Ştii ce mă gândeam, să facem cunoştinţă cu frumosul ăla…”, din baie ieşise o brunetă focoasă care nu se sfia a-şi scoate în evidenţă formele cu care a înzestrat-o natura. Pe corpul ei se prelingeau picături de apă dirijate de privirea mea, gata să exploreze şi să alinte fiecare centimetru, iar când se apropie de o zonă erogenă încetini, de parcă să întindă din plăcerea atingerii. Termină să-şi şteargă părul şi când observase prezenţa mea rămase nemişcată pentru o secundă. În acea clipă mi se dezvăluise în totalitate, avea sânii tari pe care abia îi putea curpinde cu prosopul care şi-l puse pentru că se făcuse răcoare.

„- Aţi făcut cunoştinţă, Giuli?”, revenise colega ei de cameră şi se aşeză lângă mine, îmi întinse mâna şi continuă „- Eu sunt Roxi. Nu-i aşa că eu un simpatic, Giuli?”, moment în care îmi îmbrăţişase braţul. În tot acest timp eu şi Giuli nu încetasem să ne privim fix în ochi. Roxi observase şi ca să o facă geloasă îmi întoarse faţa cu mâna şi mă sărutase de scăpasem paharul din mână, însă Guli nu se declarase perdantă „- O să ne sperii oaspetele.” Le urmăream de parcă orice cuvânt al meu ar fi de prisos. „- Te rog, ia loc, m-am adresat Giuliei, netezind cu palma locul de lângă mine”. „- Ah, ce gentelman” a exclamat Roxi şi şi-a strecurat mâna sub tricoul meu, de parcă să se convingă de veridicitatea cuvintelor sale și să mă cerceteze dincolo de aparențe.

Poţi să priveşti la infinit trei lucruri: cum curge apa, cum arde focul şi cum dansează în mângâieri două fete. Două contraste care se combină prin frumuseţe şi care se joacă cu tine şi mintea ta. Le place că le urmăreşti atent, le savurezi cu răsuflarea tăiată fiecare mişcare. Te hipnotizează, iar pe undeva în sinea mea ignoram gândul că și-ar bate joc de mine, că toate astea sunt niște jocuri ca să se amuze, dar e și asta o distracție, te provoacă să-ți ieși din starea de confort, îți agită sângele în vene ca să le fie mai ușor să te folosească pentru instinctele primare. O femeie știe din start dacă te-a plăcut sau ba și îți dă falsa impresie că tu ai cucerit-o. Fiecare atingere se lăsa cu scântei care aruncau în aer senzații dulci de dorință, iar după privirile lor îmi dădeam seama că de fapt ele nu-și mai stăpâneau corpurile, erau captive privirii mele și chiar dacă eram pe canapea, eram acolo lângă ele și le ghidam cum să se mângâie și le descopeream plăcerile.

Îi făcea plăcere să mă vadă cu Roxi, dar la sigur nu a vrut să mă împartă. Mă trezisem spre dimineață de atingerea ușoară a degetelor ei pe conturul feței mele, încă mai era întuneric, iar Roxi stătea spate în spate cu mine. Surâse atunci când mă văzuse somnoros, iar eu am râs odată cu ea. Îmi puse gentil degetul pe buze în semn să tac și mă trase încet după ea. Ieșisem din cameră, ne zâmbisem reciproc din nou și imediat ne îmbrățișaseră în lungi săruturi de parcă ne-am fi revăzut după o lungă despărțire. A început să îngâne o melodie sub care am dansat ca doi adolescenți sfioși scăldați de ultimele raze ale nopții. La un moment dat ne-am pierdut echilibrul în mișcări și am căzut în râsete pe canapea.

Clipa imediat următoare însă ne priveam în ochi de parcă încercam să ne ghicim gândurile unul altuia. Am apucat-o de talie și am tras-o sub mine după care m-am aplecat și i-am șoptit la ureche “- Să înnebunesc că nu-ți mai dau drumul.”, replică la care a chicotit, dar a oftat îndată ce am început să-i sărut gâtul care cu fiecare contracție își punea în evidență mușchiul. Atunci am observat încă odată cât de frumos este corpul femeii atunci când răspunde la micile plăceri. Fie că închide ochii sau și-i dă peste cap, că apucă ce-i cade în cale sau și își înfige mâinile în spatele tău, că îți mușcă buza sau că oftează de plăcere, că strânge din genunchi sau își încovoiază spatele… toate sunt perfecte în sine și desăvârșesc femeia, ceea ce o face creația perfectă. Ne-am mișcat lent, dar intens, iar ea se străduia să nu scoată prea multe sunete ca să nu o trezească pe Roxi. Tot timpul ne-am ținut de mână cu degetele înterpătrunse, ce ne-a permis să ne sincronizăm perfect.

Ora șase dimineața. Stăm pe hol. Ea îmbrăcată în cămașa mea, eu doar în jeanși. Giuli stă cu capul pe umărul meu și mi-a îmbrățișat brațul. Tăcem, dar în același timp ne vorbim prin gânduri și sorbim pe rând ce a mai rămas din sticla cu vin. Eu în 1257 nu voi mai intra, însă Giuli își va petrece multe seri în brațele mele, până ce într-o zi nu va pleca, iar câteodată aș fi vrut să știu dacă mi-ar fi lăsat o adresă dacă i-aș fi cerut-o sau dacă m-ar fi căutat să-i fi spus că-mi va fi dor.

Remember me

Poți recunoaște un bărbat matur după cicatricea pe care o poartă, fie că e amintirea unei femei perfecte pe care nu a reușit să o cucerească sau cea a unei iubiri pierdute pentru totdeauna. Ellie. Un glas de la care m-am topit din clipa în care îmi rostise numele ei. O voce care îi trăda momentele de inocență și toată aroma celor 20 de ani. Iar când începea a râde mi se topeau genunchii de eram gata să-i îngenunchez, de parcă aș fi căzut pradă vreunei vrăji de adorație. După amiezile o găseau cu capul pe pieptul meu dezgolit, momente în care îmi asculta cu atenție bătăile inimii și ma mângâia de parcă ar fi vrut să le încetinească. Însă într-o dimineață de primăvară s-a trezit într-un alt viitor decât al meu, iar odată cu ea a rupt și o parte din sufletul meu.

Au trecut ani, iar în momentul în care începi să uiți însemnătatea unor date din calendar, viața are un mod ironic de a-ți aminti trecutul. Mă regăsise cu un telefon. Timidă, doar de a măslui ochii lumii, căci ea nu se simte vinovată pentru nimic “- Dacă vei întrerupe am să înțeleg, dar trebuie să ne vedem”. Rămasem perplex, iar pentru că mă luase prin surprindere uitasem cât de mult ajunsem s-o urăsc la un moment dat. “- De ce mă suni?” aș fi vrut să o întreb, următoarea clipă însă mă regăsi la nici cinci pași de ea.

Camera dădea senzația de imens datorită razelor de soare care o obligau să țină ochii semideschiși, fapt ce-mi aminti de momentele în care îmi plăcea așa de mult s-o privesc. Dar în fața mea era o altă Ellie, mai matură, cu trăsături mai pronunțate ale feței. Adolescenta care îmi făcea ochi dulci cândva, și-a părăsit coconul și s-a transformat în fluture.

Mă durea sufletul că nu pot să-i cuprind obrajii și să-i spun la cât de frumoasă a rămas, să-i mângâi ochii care și-ar fi amintit de mine cu o lacrimă, să-i alint buzele pe care și le mușcase atunci când îndrăzni să mă uite. “- Vreau să fii fericit!” mă întrerupse la un moment dat. Îi ignorasem întrebarea, dar ea insistase pe un ton mai grav “- Îți doresc să fii fericit!”. “- Mai spune-o o dată” i-am răspuns eu un pic iritat. În acel moment își luase privirea de la mine de parcă ar fi vrut să ascundă ce ar urma să spună. La plecare mă aplecasem să o îmbrățișez, dar ea îmi furase un sărut, iar când se convinse că nu mă împotrivesc, mă trase la perete.

Își strecurase palma după gâtul meu, iar odată cu ea mi s-a înflăcărat toată șira spinării, de parcă mi se băga sub piele, fiecare terminație nervoasă a mea vibrând sub freamătul buzelor ei care se înfruptau din mine cu atâta ardoare. Imediat ce-și potolise setea de dorul lor, cu ochii închiși, oftase de plăcere, lăsându-mă în voie să-i gust din liniile perfecte ale umerilor și să-i excit gropițele claviculei.

Și dacă femeia a fost făcută din bărbat, atunci mâinile mele se îmbinau de minune cu coastele ei, de parcă acolo le-ar fi locul. Iar senzația de fluturi în stomac sunt mâinile ei care se joacă pe abdomenul tău care încet și timid, creând suspans, își fac loc spre sexul tău.

Corpurile noastre se înfierbântaseră deja într-atât, gata să se amestece într-un aliaj, în senzații și patos, gata să topească lumea întreagă, iar energia din urma acestora să se consume prin zonele noastre erogene.

Pielea ei se transformase într-un val de catifea, care îmi aluneca prin mâini și la fiecare atingere lua formele cele mai desăvârșite în imaginația fiecărui bărbat.

„- Am făcut-o de atâtea ori cu tine în gând…”, “chiar și atunci când eram singură”, de parcă mă acuzase, drept pedeapsă îmi mușcase buza până la sânge.
Mă hrăneam din răsuflările ei lente, care îi uscau buzele, iar ea le umezea în grabă și neîndemânatic ca nu cumva să scape următorul val de plăcere. Am întors-o cu fața la perete ca să o simt mai bine. Gentil i-am coborât desu-ul ca în momentul când i-am simțit vlaga să șoptească în van “- Te vreau!”.
Primeam plăcere de la cea care o iubisem atâta timp, dar nu era a mea, pe când eu eram al ei. Astfel de momente cântăresc cât prima dată și le ții minte o viață întreagă.

Sleită de plăcere, cu zvâcniri în fiecare mușchi al corpului și cu genunchii moi, se lăsă ghidată de perete în jos. Își dă ochii peste cap și după ce mă trase și pe mine jos în genunchi, mă sărută de parcă trebuia să-mi transmită ceva important, dar nu ar fi avut puteri altfel.

“- Inima îți bate la fel de tare”, “cred că încă mă mai iubești”, iar eu am protestat inutil, căci nici eu nu mă crezusem “- S-o crezi tu!”.

Noaptea fu dulce, însă dimineața amară. Îmi destăinuise ce nu putuse aseară. Mă chemase pentru că se căsătorește, iar ea, “- Înainte de a face asta trebuia să…”, “vreau ca tu să fii fericit”.

Poți recunoaște un bărbat matur după cicatricea pe care o poartă, fie că e amintirea unei femei perfecte pe care nu a reușit să o cucerească sau cea a unei iubiri pierdute pentru totdeauna.

Adrenalină la 100 km/h

Slăbiciunile unui bărbat întotodeauna au fost legate de frumusețe, adrenalină și whiskey. Dar n-am să vă plictisesc cu povești despre serile petrecute la șemineu, ci mi se înmoaie genunchii de fiecare dată când îmi aduc aminte de acea zi de sâmbătă a lui 2005. Un an în care eram mai mult sau mai puțin plictisit și căutam să-mi completez colecția de “jucării”. Auzisem că în oraș se organizează o expoziție de mașini tunate și ca orice bărbat care are grijă de caii săi putere, după-amiaza mă găsi acolo studiind bolidurile.

I-am zărit vag zâmbetul a cărui scânteie se proiecta prin parbrizul întunecat. Vorbea la telefon și purta mănuși de condus care în combinație cu părul strâns la spate îi dădeau o alură de fată obraznică. Din alea care te farmecă cu privirea, ca mai apoi să te tachineze spunându-ți nu fiecărui avans, care se apropie la nici un milimetru de tine însă nu apuci s-o atingi niciodată și totuși te simți în călduri ca un motan în luna lui martie. Te face să explodezi în tine și te lasă cu ochii în soare. De ce? Pentru că poate, pentru că vrea, pentru că se distrează! Iar tu nu te-ai simțit niciodată așa de bine fiind “frăierit”.

Eram singurul din masivul de suflete din pavilion care se dăruiseră nu unei mașini, ci unei imagini de neastâmpărată. De parcă timpul primprejur s-ar fi oprit, iar noi continuam să ne trăim istoria. Puse receptorul, dăduse volumul mai tare, închise ochii și începuse a se mișca lasciv, se pare că-i plăcuse piesa. Ai fi zis că mașinile tot au suflet, iar ea este una din întreuchipări, căci na, aceleași forme perfecte, aceeași sclipire în ochi, același efect asupra bărbaților: vrei s-o stăpânești. Mă apropiasem de pe partea opusă și cu un zâmbet cochet am întrebat-o “- Cred că te iubește mult de-ți încredință jucăria sa!”.

“Aston Martin-ul este singurul meu iubit”, “- Sper că nu este gelos” și fără să o scap din priviri mă așezasem alături de ea. “- Ești impertinet, dar să vedem și dacă te ține curajul”, imediat turase motorul la maxim și o porni din loc. Imediat cum ieșisem la drum reveni cu privirea “450 de cai putere”, apăsă accelerația și mai tare, “motor V12”, mergeam cu 150 km/h deja și ea nu făcea altceva decât să accelereze și să continue să mă privească în ochi. Într-un sfârșit oprise la o margine de prăpastie, “- Mi-ai arătat ce poate iubitul tău, acum dă să-ți arăt ce poate un iubit adevărat!”. În acel moment o apucasem gentil de gât și o trasem să o sărut așa de parcă am fi fost ambii flămânzi de pasiune.

Știi cum te învață la școala auto “Poartă-te lent cu ea, de parcă ai fi cu o fată”, se pare că ea însușise lecția mai bine ca mine. Mi se supuse, dar în același timp ea conducea. Cu atingerile dese și neîndemânatice, de parcă neștiind ce să apuce, de unde să înceapă, dar în același timp dornice de acțiune, mă puse pe jar și mai tare. La fel de ușor precum apasă butonul de start al motorului, la fel de perfect de simplu trezise în mine o forță egală celor 400 de cai putere de sub capotă. Doar că benzina se termină eventual, eu însă eram gata să o satisfac cât de mult nu o va ține.

Fiecare mușcătură a buzelor sale cărnoase, care coborau tot mai jos, mă făcuseră mai tare ca oricare din pistoanele care pompează mișcarea. Însă ea fiind deasupra, avea libertatea de a desena imaginar toate cifrele de la zero la nouă, iar când a ajuns la opt credeam că nu mai rezist! Sunt sigur, în fiecare din fete trăiește o obraznică, pe care nu toți bărbații sunt capabili s-o trezească, iar dacă le reușește, o să ai impresia că până la ea ai avut o viață banală. Apoi am ieșit din mașină să mă revanșez. Cred că a fost singura dată când am avut impresia că fierul armonizează cu pielea umană până la omogenitate. Opera supremă a constructorilor Aston Martin cunoscuse atunci o altă perfecțiune, cea a trupului lui Mishelle.

Și uite aici amintiți-vă de slăbiciunile unui bărbat. Frumusețe și adrenalină, sex și viteză, fiecare moment fiind ultimul posibil, dar mintea și corpului omului în extaz nu răspunde în fața nicicăror amenințări. Simțurile ți se amplifică la maxim, iar orgasmul te găsește într-o baltă de transpirație plină de feromoni. Ți se taie răsuflarea și te bați pe loc în neputința de a-ți reveni din plăcere. Atunci am luat prima amendă pentru “activități indecente în mașină”, căci na, ne-au prins, dar ce mai conta, nici nu mă obosiseși să mă îmbrac. Am ținut legătura pe parcursul următorilor trei ani, însă despre aceasta în altă seară.

Wet blooded love

În același an, nopțile de vară obișnuiam să le petrec departe de oraș. E mult mai liniște aici, aerul e mai moale, iar stelele, stelele prind viață. Dacă în metropole ai senzația că lumea se învârte împrejurul tău, aici noaptea îți dai seama că ești un simplu pasager într-o nouă călătorie în jurul soarelui. Mă așezasem la piscină cu mult timp înainte să observ sclipirea ochilor care mă urmăreau cu multă curiozitate. Acum o priveam și eu, iar ca să se ascundă se cufundă grațios în apă. Mișcarea îi puse în evidență formele perfecte ale feselor, o operă de artă care se completa cu o pereche de piciorușe zvelte.

Mi-am zis în gând că “- Se reține prea mult!”, m-am apropiat imediat de marginea bazinului, moment în care mă trase în apă.

Îi strigasem “- Ești nebună? Ce faci?” însă nu primisem nici un răspuns, ba mai mult, îmi astupase gura cu mâna care abia mi-ar fi acoperit un obraz, iar când mi-a simțit buzele se apropiase și mai mult și mă sărută. O îndepărtasem să-i reproşez “- Ești beată!”.

“- Nu fi prostuț!” și mi se încolăci împrejurul gâtului ca să elimine orice spațiu între noi și de parcă ar fi vrut să-i simt sânii tari de la apa rece. Glasul îi tremura de la ceea că se abținea cu greu să nu plângă, “- Nu mă lăsa!”.

În timp ce scoteam hainele ude de pe mine se apropiase şi mă acoperi cu un prosop, după care mă cuprinse. N-o deranja deloc faptul că stătea acolo, goală în fața mea. Ca atunci când te-ai împăcat cu gândul că nu ai ce pierde sau când te simți protejat. O simţeam, că se consumă, iar să-i alin durerea, o sărutasem ca să-i iau de pe buze cuvintele pe care nu avea puterea să le rostească. Vinete, acestea își recăpătaseră culoarea, doar ochii mai trădau lacrimile vărsate a căror urmă a dispărut demult.

Îi inchise de parcă ar fi vrut să creadă că ceea ce se întâmplă este adevărat. Mă mirosi în speranța să regăsească acel gust dulce la simțul căruia obișnuia să tresară, îmi luase mâna și o duse la obraz să-și amintească cum o reconforta atunci când roșea și se topea în lumea lui.

În momentul când zărise o lanternă undeva după boscheţi, schiţă un zâmbet năstruşnic şi mă trase după ea.

În cameră îşi strânse părul în coc şi puse pe ea o cămaşă fără să-şi încheie nasturii. Cât de puțin are nevoie o femeie să arate perfect! Făcuse o piruetă, iar eu o admirasem în toată splendoarea. Se aşezase pe genunchii mei și îmi analiză umerii de parcă ar fi văzut așa ceva pentru prima dată, iar alunecându-şi mîinile pe pieptul meu mă privi în ochi. Avea o față tulburător de simetrică, dar pe măsură de dulce, de spuneai că seamănă leit cu una din figurinele balerine care te uimește cu modesta sa perfecțiune.

Mă împinse lent pe spate şi atunci am înţeles. Încerca să-l uite prin mine, şi i se primea de minune. Îi simțeam cum arde corpul, cum tânjește după dragoste și fiecare părticică vibra mai tare pe măsură ce ne apropiam de a deveni un tot întreg. Mi se dăruise în întregime, să fac ce vreau din ea, iar pentru fiecare oră petrecută împreună i-am dăruit câte un moment de euforie, clipe în care voluptatea se evapora prin tot corpu-i. Clipe în care nu știa daca a avut sau nu vreodată glas, iar tot ce vroia îmi scria cu degetul pe piept. Clipe în care nu ții minte momentul exact când ați adormit, frânți de oboseală, dar într-o mare de plăcere.

Dimineața veni neinvitată, însă mă găsi singur în pat, ea plecase și singura explicație care mi-o lăsase era un bilețel pe care rujul imprimase urmele sărutului său.

Amintiri la apus

Îmi place să mă pierd printre rafturile înalte ale bibliotecii, căci e singurul loc unde poți opri timpul și trăi mai multe vieți. Ieri am străbătut Parisul revoluționar, California hipiota, Japonia modernă, de fiecare dată însă revin în acest labirint de destine. La început am crezut că a scăpat din una din cărți, dar nu, era pe cât se poate de reală. Oh, ce mâini pline de grație, cu degețele perfecte care ai spune că scot sunete de harpă atunci când le agită în aer. O palmă căreia destinul nu a îndraznit să-i atribuie o viață banală. Degețele care alunecând pe obrazul tau îți mângâie sufletul, iar ca să le demonstrezi supunerea ești gata sa le săruți cu tandrețe.

Se spune că majoritatea studenților la psihologie sunt acolo ca să-și rezolve propriile probleme, însa după primul semestru Alina devenise și mai confuză. Se izola în bibliotecă pentru că aici își găsise liniștea. Ca un fel de auto exil prin care își nega prezentul. Era frumoasă, fapt pentru care mai toți baieții o curtau insistent, iar ea îi refuza neîndemânatic. Nu-și regăsea sufletul în ei, erau de multe ori banali și o plictiseau enorm, e fată inteligenta, iar ei – niște ignoranți. Se ascundea de ei în bibliotecă, pentru că aici se simțea în siguranță.

Acum îmi dau seama că de fapt eu fusesem cel care a căzut pradă. O privire timidă – atât a fost suficient ca să uit de mine și de tot, să înnebunesc dupa ea și sa nu-mi mai pot stapâni dorința de a o avea. În momementul care nu-și mai controla corpul și simțea cum adrenalina îi înmoaie picioarele, rezemată de raft, întinse mâinile prin parți ca într-o ultimă încearcare de a se prinde de ceva. Neîndemânatică însă apucase câteva carți și le da jos, ca sa-și înfiga degetele în parul meu în timp ce eu îi continuam să-i destăinui secretele plăcerii.

În drum spre apartamentul ei încerca sfios să-și ascundă zâmbetul de privirea mea. Ma ținea însă de mâna cu toate zece degețele de parcă încerca să-mi spună să nu o dau nimănui. Închiria o mansardă, în care ne-am petrecut goi toată după-amiaza și seara. Pe fundal cânta Blue in green de Miles Davis, iar ea încerca să schițeze în creion “cât de frumos voi îmbatrîni, iar ea, ea nu va mai fi, dar îmi va duce dorul”. Atunci am privit-o în ochi și am sărutat-o așa cum săruți atunci când îți dăruiești o parte din tine, un sărut după care faci dragoste și nu sex. Când te dizolvi în celălalt om și ești în nirvana.

Acum când am pletele albite, eu sunt cel care îi duce dorul. Căci o parte din mine a rămas atunci cu ea, o parte din mine care se va stinge neîmplinită în lipsa ei.

Minciuni nevinovate

Marţi. Cafenea. Ora 9:00. O aromă subtilă de cafea se amestecă în aer cu mirosul proaspăt al croissant-elor scoase din rolă, ca la un moment dat să ia viaţă şi să cocheteze cu poftele tale cele mai jucăuşe. Dress-code – ediţia de dimineaţă a ziarului care se vinde în chioşcul de după colţ, căci na, redacţia e peste drum şi la ora asta localul e plin de vânători de senzaţii.

Atmosfera roia şi era imposibil să nu o observi, fiecare mişcare a ei era o favoare lumii nemiloase care o obligase să se despartă de patul său confortant. Cel care niciodată nu-i reporşase că lucrează prea mult, că a stat iarăşi până târziu cu fetele, care nu o va înşela niciodată şi pe care se simte atât de bine. De-ar mai fi dormit încă cinci minuţele, doar cinci. Să viseze la plaja cu nisip alb şi raza de soare care o încălzeşte în timpce bea un mojito revigorant.

Dacă se prăbuşea în visul său în acel moment, eram gata s-o prind în braţe. E genul de fată cu caracter şi nu e secret, nouă bărbaţilor ne plac fetele cu caracter, să le cucerim. Sunt întotdeauna gata cu un răspuns, o provocare nu pe măsura orişicui. Nici nu observi când încep a te prinde orele târzii la bucătărie cu gânduri cum să-i înmoi sufletul şi pentru un moment să simţi acea doză de virilitate. Iar în momentul când şi-a scos ochelarii am zis că va fi a mea.

Am intrat grăbit în redacţie şi am lovit cu ziarul de masă încercând să par cât mai indignat. Acum mă priveau nedumeriţi toţi ochii din cameră. M-am pierdut pentru o secundă, însă imediat continuasem pe un ton supărat “Cine e Emilia şi cum îşi permite?”. Perfect, i-am captat atenţia. “Sunt politician respectabil şi nu voi îngădui să mă calomniaţi în halul ăsta!”. Chiar dacă nu se simţea vinovată pentru nimic, roşise, iar ca să scape de aceasta se apropiase de mine şi eu îi oferisem soluţia imediat, lipsind-o de posibilitatea de a mai spune nu. “Zic să discutăm la o cafea. Astfel veţi afla mai multe despre subiectul ce vă interesează”.

Cred că a fost cea mai bună cafea pe care o băusem… dimineaţa. Un răsărit de soare care ne-a găsit într-o extenuare delicioasă, cu feţele senine de plăcere şi un zâmbet satisfăcut. Nu mai conta, căzu pradă celui care am pretins a fi sau nu, căci femeia când se dăruieşte merită iubită necondiţionat şi aşa cum trebuie. Cercetătorii ăştia nu au idee de ştiinţă, căci nu există energie mai puternică decât cea care se naşte din extazul celor doi contopiţi.

Miercuri. Patiserie. Ora 10:30. Cred că dincolo de vitrină s-au strâns toate culorile mortale ale Amazonului şi e imposibil să nu salivezi la simplul gând că fiecare culoare are gust. Ai zice că suntem în Rai, căci na, spitalul e peste drum şi la ora asta localul e plin de halate albe.

E=mc2

Dragostea ar trebui să aibă şi ea o unitate de măsură. Mă gândesc că potrivit ar fi s-o calculăm în intensitatea gândurilor pe unitate de timp şi intensitatea durerii după pierdere. Doar că în toţi aceşti ani, de la obiectul de fizică mi-a rămas doar amintirea urmelor de cretă pe mantou. Cea mai originală metodă de a copia de pe tablă, te lipeşti de ea şi ţi-ai tras tema… la xerox, doar că facem economie de hârtie.

Putea să mi-o ordone, dar mi-a şoptit-o ca o adolescentă timidă: “Iubeşte-mă!”. Şi am iubit-o… şi crede-mă că nu vorbesc de dragostea de dascăl, ci cu patos, de parcă eram obligat să-i întorc toţi anii pe care îi dase uitării, cărora li-a dedicat cu multă dăruire de sine. Nu mai eram un elev al unui obiect fix, eram însăşi subiectul unor forţe diametral opuse, un fascicol de lumină care trecând prin prismă s-a descompus într-un spectru.

Ceea ce nu te învaţă la şcoală, însă, este că cu cât eşti mai tânăr cu atât eşti mai naiv. Mă apucase de braţ să mă reţin pentru un moment. Se asigurase că rămasem ultimul, zâmbise victorios, “Ai opt!”. Anii îşi mai puneau amprenta şi îi ignorasem privirea, dar nu reuşisem să îmi ridic ochii cum se aplecase spre urechea mea dreaptă şi adăugă “Dacă mai ştiai şi tema, îţi puneam nouă!”.