Cât de frumos este să privești apusul care se scurge nestânjenit pe orizont. Ultimile clipe ale unui soare însângerat care se stinge încet, martor al unui complot al nopții ce i-a jurat credință Lunii. Și câte ziduri n-ar construi omul pentru a-și îngrădi zona de confort, natura întotdeauna va găsi o cale să le desființeze. Căci prin multitudinea de clădiri din centrul orașului care atentează la supremația cerului, unele mai înalte decât altele, reușesc să se strecoare și cele mai răzlețe raze.
De o astfel de imagine am parte în fiecare zi de vineri când urc pe acoperiș. Aici obișnuiesc să mă detașez de tonele de e-mail-uri și întâlniri de afaceri pe care le las în urmă fără resentimente atunci când am week-end-ul în față. Cu 30 de etaje care mă despart de ritmul alert al străzii, mă las absorbit de ferestrele clădirilor înconjurătoare, care datorită razelor se transformă într-un sistem de oglinzi în spatele cărora se ascund sute de istorii și destine. O clipă care se impune prin splendoare și îți remintește de adevăratele lucruri de valoare ale vieții.
Cred că toată lumea a plecat deja. Cobor și eu. Iau liftul, spre surprinderea mea se oprește la etajul 25 și urcă o tânără. Și-a dat seama cine sunt și a roșit instantaneu. Trebuie să fie una din stagiari, căci nu am mai văzut-o până acum. Are părul strâns atent în coc, însă la ora aceasta firele, unul după altul se declară rebele, accentuând dorința ei de a scăpa de hainele stricte care nu au ajuns s-o “îmblânzească”. Aerul se îmbibă imediat cu parfumul ei, înțepător la început, dar care îți lasă un gust dulce odată ce te obișnuiești cu aroma. Rujul, proaspăt conturat, pare de un roșu și mai intens pe fondul cămeșii albe, butonată elegant, dar în același timp sever până sus.
– Cum îți spune? Schițez un zâmbet la cât de jenată e încât nu-și rupe privire din podea.
N-a priceput că vorbesc cu ea și contină să privească în față, iar când a dat de reflecția mea în oglinda liftului, împiedicându-se în litere, se grăbi să-mi răspundă.
– M-m-ary.
Și pe cât de sfios i-a răsunat numele pe atât de strident a exclamat în momentul imediat următor. Însoțit de un zgomot ascuțit, liftul se opri brusc și ne făcu să pierdem echilibrul. Reuși în acel moment de frică să-mi prindă brațul cu mâna și să mi-l strângă din ce în ce mai tare pe măsură ce lumina nu revenea. S-au inclus luminile de urgență și ea a slăbit strânsoarea scrâșnind un scuze printre dinți.
– Ești ok? Adică s-a oprit liftul, se mai îmtâmplă, dar arată speriată. Cred că a fost luată prin surprindere de faptul cum s-a întâmplat decât ce ar fi urmat să conștientizeze.
– Da. Dar arată în continuare pierdută.
– Mă scuzați că v-am bruscat așa.
– Ba nu, te rog, spune-mi “tu”. Insist în timp ce ea cotrobăiește prin geantă.
– Nu, nu, nu, nu am semnal. Poate ne aude cineva! Nu se lăsă și lovi confident în ușa cabinei de lift de câteva ori înainte să cedeze, palma ei mică era prea fragilă pentru a se împotrivi masivului de fier.
Descurajată, apelul ei la ajutor se transformă într-un scâncet de disperare. Și-a întors spatele către ușă și lent se scufundă spre podea de parcă s-ar fi resemnat sorții. Eu însă aș spune că s-ar fi dăruit gândurilor care au copleșit-o în momentul când și-a văzut epuizate căile pe care le considera sigure de a evada din situație. Este oarecum straniu să-mi observ reflecția în oglinzi și mă retrag și eu alături de ea.
– Ai avut ceva planuri importante?
– Mai contează? Și oricum, nu ți-ar fi interesant.
– Păi e vineri, așa că s-ar putea să stăm mult aici.
Își desprinse părul ca să-l poată prinde mai lejer, iar acum o șuviță brunetă îi contura fața.
– Îți stă mult mai bine așa.
M-a privit în ochi și am pufnit ambii într-un zâmbet. Își evaporase din strictețe și acum era mai caldă, mai ea. Roșul buzelor a prins viață, la fel de jucăușe ca și gropițele care se ascundeau după seriozitatea ei, la fel de neastâmpărate ca și șuvița-i rebelă care nu vroia să stea locului, căci ea tot încerca să o cumințească printre altele, s-o ascundă după ureche ca pe o năzbâtioasă pusă la colț de educatoare.
Timpul se scurgea, iar spațiul restrâns dădea de știre, pereții ne sufocau încet, iar fiecare minută petrecută înăuntru era de alcool, se scurgea greu în aer, de parcă ceasul s-ar fi transformat într-un termometru.
– Trebuia să am un blind date, dar să știi că și aici e bine.
– Lasă ironia și hai să te scoatem. Am o idee, o să ieșim ca în filme. Îmi apucă fără mare entuziasm mâna pe care i-am întins-o să o ajut să se ridice și continuă pe tonul ei:
– Ok, Superman, arată-mi ce poți.
– Panoul de lumini este detașabil o să te ridic să-l săltezi, iar de acolo ușile de la următorul etaj le vom deschide fără probleme.
– Ești nebun, a îngânat, dar fără să se împotrivească. Și-a scos pantofii cu toc, primul pe dreptul, apoi rezemându-se cu o mână de perete urmă și al doilea.
Două mișcări neândemânatice, zeci de scuze, un genunchi pe umăr și e sus.
– Crezi că-mi va fi mai interesant la date?
– Încep să cred că îți place aici.
– Ție nu?
Trapa cedase și se întredeschise, fără însă a ne da voie să ne bucurăm de micul nostru succes, întrucât se izbi înapoi cu zgomot. Exclamă scurt, de parcă s-ar fi speriat de ceva și dezechilibrându-se îmi căzu în brațe. Cu ochii strâns închiși, pe un ton îngrijorat îmi lămuri care a fost cauza.
– Mi-a nimerit ceva în ochiul stâng. Iar ca să fie mai convingătoare îl deschise pe dreptul. Era un pic caraghioasă, dar dulce în același timp.
– Nu râde! Mă lovi pe umăr și mă făcu s-o strâng mai tare în brațe. Cu cât mai mult o strângeam îmbibam în piele parfumul ei ispititor care mi se încolăcea în jurul gâtului insidios ca un șarpe, alimentat de imaginația mea, cu vocea ei delicată. Pe măsură ce mă lăsam sufocat găseam tot mai dificil să-i rezist felului ei de a fi, tot sângele din vene se trăgea subit cărtre ea.
– Oprește-te! I-am luat mâna de la ochi, un pumn care îmi încăpea perfect în palmă. Nu se împotrivi, o apucasem gentil, ca un val domol al cărui căldură îl simți de la prima atingere și îl găsi reconfortant de plăcut.
– Clipește rapid și cât mai des!
A șmiorcăit involuntar ca răspuns la lacrima ce i s-a aventurat cu entuziasm pe obraz. Zîmbi mulțumită că a scăpat de deranj. Fără să-i dau drumul la mână i-am șters lacrima și am urmărit-o cum mi se împregnează în pielea agitată.
– Nu cred că m-a mai văzut cineva să plâng.
– Închide ochii.
– De ce?
– Ai încredere!
– … Închipuie-ți că suntem la “Pied a terre”.
A pufnit în râs.
– Avem și masă?
– Da, administratorul îmi este dator vândut și nu poate să ne refuze, mai ales când te-a văzut așa frumoasă.
Chicotește.
– Vreau să dansăm!
– Simți?
– Ce?
– Cum se uită toți invidioși la noi?
De această dată oftă și plecase capul pe umărul meu, astfel încât îi putea simți respirația din ce în ce mai grea.
– Amețesc. Hai să ne așezăm, te rog.
Nu-i era bine, iar eu am dat să mă ridic să-i fac măcar puțin aer, ea însă a refuzat, îndemnându-mă să rămân pe loc. Mi-a strâns puternic brațul și a rămas cu capul pe umărul meu, fără să mai reacționeze la faptul că din când în când îi netezeam fruntea pentru a elibera de picăturile de transpirație. Iar când s-au evaporat și ultimele gânduri de a scăpa de acolo, atunci se deschiseră ușile, iar odată cu ele între-deschise și ea ochii. Însă doar pentru a se convinge că nu visează.
Sunt în sfârșit afară. Închid ochii și inspir cât mai mult aer în piept. Mă gândesc involuntar la ea, cred că deja e în drum spre date-ul său.
– N-am apucat să servim desertul. Vreau desert.
Întorc privirea și o văd. Schițează cu greu un zâmbet, căci nu și-a recăpătat puterile pe deplin. A evadat din mulțime și m-a ajuns din urmă. Deschid portiera oferindu-i loc.
– Sper că ai poftă de un blueberry pie.
– Cu înghețată?
Îmi văd reflecția în caroseria mașinii, zâmbesc.
– Cu înghețată, cu înghețată!
Secundele unui barbat 