E=mc2

Dragostea ar trebui să aibă şi ea o unitate de măsură. Mă gândesc că potrivit ar fi s-o calculăm în intensitatea gândurilor pe unitate de timp şi intensitatea durerii după pierdere. Doar că în toţi aceşti ani, de la obiectul de fizică mi-a rămas doar amintirea urmelor de cretă pe mantou. Cea mai originală metodă de a copia de pe tablă, te lipeşti de ea şi ţi-ai tras tema… la xerox, doar că facem economie de hârtie.

Putea să mi-o ordone, dar mi-a şoptit-o ca o adolescentă timidă: “Iubeşte-mă!”. Şi am iubit-o… şi crede-mă că nu vorbesc de dragostea de dascăl, ci cu patos, de parcă eram obligat să-i întorc toţi anii pe care îi dase uitării, cărora li-a dedicat cu multă dăruire de sine. Nu mai eram un elev al unui obiect fix, eram însăşi subiectul unor forţe diametral opuse, un fascicol de lumină care trecând prin prismă s-a descompus într-un spectru.

Ceea ce nu te învaţă la şcoală, însă, este că cu cât eşti mai tânăr cu atât eşti mai naiv. Mă apucase de braţ să mă reţin pentru un moment. Se asigurase că rămasem ultimul, zâmbise victorios, “Ai opt!”. Anii îşi mai puneau amprenta şi îi ignorasem privirea, dar nu reuşisem să îmi ridic ochii cum se aplecase spre urechea mea dreaptă şi adăugă “Dacă mai ştiai şi tema, îţi puneam nouă!”.