E=mc2

Dragostea ar trebui să aibă şi ea o unitate de măsură. Mă gândesc că potrivit ar fi s-o calculăm în intensitatea gândurilor pe unitate de timp şi intensitatea durerii după pierdere. Doar că în toţi aceşti ani, de la obiectul de fizică mi-a rămas doar amintirea urmelor de cretă pe mantou. Cea mai originală metodă de a copia de pe tablă, te lipeşti de ea şi ţi-ai tras tema… la xerox, doar că facem economie de hârtie.

Putea să mi-o ordone, dar mi-a şoptit-o ca o adolescentă timidă: “Iubeşte-mă!”. Şi am iubit-o… şi crede-mă că nu vorbesc de dragostea de dascăl, ci cu patos, de parcă eram obligat să-i întorc toţi anii pe care îi dase uitării, cărora li-a dedicat cu multă dăruire de sine. Nu mai eram un elev al unui obiect fix, eram însăşi subiectul unor forţe diametral opuse, un fascicol de lumină care trecând prin prismă s-a descompus într-un spectru.

Ceea ce nu te învaţă la şcoală, însă, este că cu cât eşti mai tânăr cu atât eşti mai naiv. Mă apucase de braţ să mă reţin pentru un moment. Se asigurase că rămasem ultimul, zâmbise victorios, “Ai opt!”. Anii îşi mai puneau amprenta şi îi ignorasem privirea, dar nu reuşisem să îmi ridic ochii cum se aplecase spre urechea mea dreaptă şi adăugă “Dacă mai ştiai şi tema, îţi puneam nouă!”.

Prima secundă

Istoria începe în trenul Sevastopol – Chișinău. Rablagit, de parcă măcinat de toate memoriile unui imperiu apus, acesta alunecă pe șine agale, clătinându-se de parcă e o barcă care a apucat-o greșit pe uscat și înaintează din pură inerție. Rimtu-i era accentuat de câteva băbuțe care îngânau “Ой там на горi”.

Printre toate mutrele înăcrite, privirea mi se aținti asupra Taniei. Avea părul blond cu creți și era pistruiată. Ah ce-mi plac pistruiatele. Le asociez cu căpșunile, fie dulci sau acre, nu-ți poți rupe buzele de la ele. Îmi zise-și “Pun pariu că dacă o sărut are aromă de căpșuni”. De parcă rămăsesem numai noi doi în compartiment, urmăream fiecare strop de transpirație care-i pornea de pe tâmplă și se prelingea pe gâtu-i fraged, de-mi era o poftă să o mușc aidoma unui vampir însetat și să-i sorb perfecțunea care-i curgea prin sânge.

Visul îmi fusese întrerupt brusc de un glas gros masculin care până acum se ascundea după un ziar: “Tania!”, îngână aspru bărbatul pe sub musteți. O certase pentru că aparent îmi schițase un zâmbet de flirt, ceea ce nu-i plăcuse bărbatului. “O fi taică-su, mă gândi eu”. Conta însă cel mai puțin în momentul când mâinile mele neastâmpărate îi cercetau fiecare centimetru al pielei fără cusur, iar cu fiecare bătaia inima se zvâcnea tot mai tare afară, să fie cât mai aproape de ea.

Tuc-tuc-tuc, astăzi mă amuză așa sincronizări ale mișcărilor, atunci aș fi preferat să se oprească timpul și să rămânem așa, cu nici un actor pe scenă, cortina deschisă și senzația de bine. Extazul a durat atât cât m-a mai ținut de mână după. Ușile se deschiseră brusc, vestibulul se umplese cu oameni, iar odată cu ei s-a evaporat și parfumul subtil al Taniei. N-am uitat nici până astăzi zâmbetu-i copilăros, iar câteodată în noapte mă gândesc cum ar suna vocea ei.